Tag Archives: Oaspeti

Destinaţia zilei: liceul românesc din Varniţa

Liceul Teoretic Varnita

În toamna acestui an eu, Gorobîc Dmitri, absolventul Liceul Teoretic Varniţa, am avut drept oaspete pe Dan Mareş, bun prieten din Bucureşti, căruia i-am arătat Varniţa, Benderul şi Tiraspolul. La reîntoarcerea în Bucureşti am povestit cele văzute şi trăite prietenilor lui. Mihai Buzea, unul dintre ascultătorii povestirilor noastre, care scrie pentru revista Caţavencii, inspirat din cele auzite şi nu fără ajutorul iubitului Google a scris el o istorioară despre Liceul Teoretic Varniţa. Am preluat acest articol de pe site-ul revistei deoarece mi-a părut genial (pentru cei ce cunosc mai bine Varniţa: să-l iertaţi pe autor pentru unele idei eronate).

„Pentru iubitorii de turism exotic, Varniţa e destinaţia perfectă, din atât de multe puncte de vedere că nici nu are rost să le enumerăm. De ajuns acolo nu e greu, poate fi însă greu să mai şi pleci, dacă eşti rău de gură şi ai ghinion: de la Chişinău o iei spre Tighina, te îndrepţi vijelios spre punctul de trecere spre Transnistria, treci de vameşii Republicii Moldova, treci şi de „pacificatorii” ruşi (băieţii din armata a 14-a, sunt de treabă, nu-ţi fac probleme), şi înainte de a ajunge la vameşii transnistreni, faci stânga şi dai de oraşul Varniţa.

L-am numit intenţionat „oraş”, pentru că locuitorii au apucături urbane (stau la bloc, freacă netul, etc), deşi aşezarea e mai degrabă un sat, sau, şi mai precis, un cvartal de blocuri plantat în no man’s land, cumva în suburbiile Tighinei (dar la distanţă). Nu e singura curiozitate de-aici: „Noi plătim gazul în ruble transnistrene şi curentul în lei moldoveneşti!”, afirmă  localnicii, cu o mândrie ciudată (la gaz metan e de înţeles, că îi costă la a zecea parte din preţul pieţei; dar la curent?!). Tehnic vorbind, Varniţa aparţine Transnistriei, la fel ca Tighina (sau „Bender”, cum îi spun ei oraşului), deşi e pe malul drept al Nistrului; în practică, autorităţile de la Tiraspol nu au putere aici. Dar nici cele de la Chişinău, aşa că românii din Varniţa sunt, probabil, singurii români fericiţi din toată lumea asta – măcar că-s prinşi la mijloc, într-un conflict absurd şi îngheţat, lor nu le poate spune nimeni ce să facă: ei fac ce au chef, nimic mai mult, nimic mai puţin. Cu minoritarii ruşi se înţeleg perfect, pe ţigani i-au convins să fie cuminţi (nu ştiu cum au făcut), preţurile sunt mici, pensiile sunt plătite cu aurul Moscovei, cei plecaţi la muncă în România şi în Europa trimit bani acasă, ce să mai vorbim, trai pe vătrai. Atâta doar că nu prea vine nimeni pe la ei, asta îi doare. Pe de altă parte, ruşii care ajung aici sunt uluiţi de calitatea literară a rusei vorbite de românii din Varniţa („Voi vorbiţi frumos, nu ca ţăranii ăştia de ucrainieni!”), iar românii de calitatea românei: „Cum de vorbiţi aşa de bine şi fără nici un pic de accent?”, îi întrebi, iar ei te duc să-ţi arate liceul lor, mândria oraşului. Şi cam au dreptate, chiar dacă e cu dus şi-ntors: ce este University of California pentru Berkeley este Liceul Teoretic pentru Varniţa. Adică, fără liceu, Varniţa e nimic, cum e şi Berkeley fără universitate.”